Our social:

Latest Post

Se afișează postările cu eticheta Natione Dacus. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Natione Dacus. Afișați toate postările

sâmbătă, 28 martie 2015

„Dacii boreici, cei care cântă laudă lui Hristos cu inimă romana”…

Ziua de 24 iunie ne aduce, pe lângă sărbătoarea naşterii sfântului Ioan Botezătorul (Drăgaica – Sânzienele) şi pomenirea unei mari personalităţi din istoria poporului nostru – Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana – care a păstorit în timpul secolului al IV-lea în provincia sud-dunăreană Dacia Mediterranea, ca episcop de Remesiana, astăzi localitatea Bela Palanka din Serbia, aproape de graniţa cu Bulgaria, nu departe de România de azi. 

Pe aceste meleaguri locuite de daco-romani, şi-a desfăşurat activitatea păstorească Sfântul Niceta. Despre viaţa şi personalitatea sa avem numeroase mărturii, cele mai importante fiind în scrierile Sfântului Paulin de Nola (Italia), care i-a şi compus prietenului său Niceta două poeme, prin care lăuda erudiţia acestuia şi activitatea păstorească susţinută pe care o depunea în îndepărtata Dacie. Din scrierile Sf. Paulin aflăm că Niceta predica în limba latină, săvârşind astfel şi o lucrare de “romanizare” printre numeroasele triburi socotite de romani “barbare”. Sfântul Paulin menţiona şi popoarele care-l numeau pe Niceta “părinte”, scriind: 

 “Pe tine te numeşte părinte întreaga regiune a Borei, la predicile tale scitul se îmblânzeşte şi cel învrăjbit cu sine părăseşte pornirile sălbatice, fiindu-i tu învatator. Aleargă la tine geţii şi amândouă felurile de daci: cei ce cultivă pământul în interior şi cei ce poartă căciuli de oaie şi cresc turme bogate de vite pe malurile mănoase”. 

Sunt astfel pomeniţi sciţii, geţii şi dacii, strămoşii noştri. 

Pe toţi aceştia, Sfântul Niceta căuta să-i aducă la Hristos, scoţându-i din starea de înapoiere culturală şi spirituală în care se găseau. Tot din aceste informaţii se înţelege că Remesiana era pământul natal al lui Niceta, deci el era un daco-roman din provincia Dacia Mediterranea. Sunt informaţii deosebit de preţioase pentru istoria străveche a creştinismului de pe aceste meleaguri. Sfântul Niceta i-a facut două vizite în Italia prietenului său Paulin, în anii 398 şi 402, prilej cu care i-a înfăţişat situaţia din eparhia pe care o cârmuia. 

Dar ce ne facem cu Dacia Ripensis (actualul Timoc, plin de romani) si cu Dacia Mediterranea, cu Constantin si cu Iustinian, cu ceilalti imparati traco-daci, toti din sudul Dunarii? Ce ne facem cu aromanii, cu Asanestii? Adevarul e ca romanii s-au format in nordul si in sudul Dunarii. La ce ar mai fi construit Constantin podul peste Dunare daca nu ar fi fost in nord o populatie cu elemente romane? La ce ar fi fortificat Iustinian cetatile din nordul fluviului daca nu ar fi avut acolo popor de origine romanica? 

 Sf. Paulin de Nola in poemele dedicate lui Niceta de Remesiana scria: (P) Istoria culturii si civilizatiei - Vol. IX, X - Ovidiu Drimba “Te duci la dacii boreici, cei care canta lauda lui Hristos cu inima romana”. „Ne-a sosit din Dacia, în ziua prăznuirii sfântului Felix, căci a venit ca să cinstească moaștele episcopului nostru sfânt, și i-a uimit pe romani.” Sunt aproape emoționat de frumusețea formulei propuse de Sf. Paulin de Nola: 

„ Dacii boreici (adică de la Miază-Noapte), cei care cântă laudă lui Hristos cu inimă romană!” 
 Ar merita să treacă în manualele școlare acest citat. Da, sunt multe lucruri privitoare la istoria noastră care nu se cunosc îndestul! Marele istoric Panaitescu spunea că romanitatea și romanizarea noastră este capitolul cel mai puțin cercetat de istorici!… 

Sursa:

[1] glasul.info

URIAȘA MINCIUNĂ DIN DEX: Toate piesele componente ale costumului național românesc au nume… luate de la străini! Nimic de la geto-daci!!!!!!




Un articol de Iulia Brânză Mihăileanu V-ați întrebat vreodată ce fel de etimologii or fi având, conform DEX-ului, piesele componente ale costumului nostru național? M-am gândit să desenez o pereche de români îmbrăcați în straie tradiționale, pe care să atârn, ca pe un pom de Crăciun, etimologiile instrumentului nostru ,,științific”. 

Ştiţi la ce mă gândesc, când mă uit la acest desen? Dacă ar fi avut măcar un pic de imaginaţie, autorii DEX-ului s-ar fi jenat ei înşişi de absurditatea ce o impuneau. Numele pieselor din costumul național românesc sunt toate ,,împrumutate”. Etimologiile DEX-ului par „normale”, când sunt rupte de întreg. 

Dar când analizăm întregul, ele devin mai mult decât absurde: sunt antiştiinţifice. 

Poţi să împrumuţi de la vecini numele unui fel de mâncare (ciulama, gulaş, pizza) sau al unei băuturi (vodka, wisky, coca-cola), al unei arme (iatagan, katiuşa,kalaşnikov), al unui aparat inventat de curând (sputnic, lunohod, computer,mouse). Dar nu majoritatea pieselor de port naţional, care, la toate popoarele, vin din timpuri imemorabile. Uitați-vă atent la ţăranca specialiştilor în răsfoit dicţionare. Bunda[1] din piele de oaie şi catrinţa[2] de lână le-au inventat strămoaşele noastre din neolitic, când au domesticit oile.

 Pe spatele bundelor românii brodează și azi simboluri geto-dacice vechi cât lumea, cum ar fi Pomul Vieții și pasărea-suflet. Catrința o ţeseau la stativele alcătuite dintr-un băţ sprijinit pe două crăci înfipte în pământ, iar urzeala era întinsă de pietre legate de fire. Dar, conform DEX-ului, ele n-au fost în stare să inventeze și nume pentru hainele lor. Mii de ani le-au arătat cu degetul. 

Au venit legionarii, apoi slavii, dar nu știu de ce nu le-au luat de la aceștia. I-au așteptat pe maghiari, ca sa se producă alt miracol lingvistic în stil DEX: deși vedeau pentru prima dată ocatrinţă, maghiarii le-au dat româncelor numele fustei lor tradiţionale. Deși e mai logic să admiți că femeile maghiare, dupa ce au învățat să țeasă, au luat de la dace catrința și, pocind niţel cuvântul dac, au ajuns la katrinca. 

Este absurd să afirmi că pentru piese vestimentare străvechi românii au împrumutat nume de la ultimii migratori veniți lângă noi. Ia[3], bluza femeiască, dacă ar putea vorbi, ar spune că nu-i luată de la romani. O purtau femeile de la Cucuteni când desenau pe oalele lor aceleaşi semne ca cele de pe mâneca sa. În fața iei, toată suflarea europeană trebuie să se închine adânc. 

Pe mânecile sale a păstrat, în formă de ornamente, pictogramele celei mai vechi scrieri din lume. Femeile traco-dace scriau pe altiţă[4] formule magice, care îndepărtau duhurile rele de la persoana ce o purta. Din păcate acestea n-au putut îndepărta duhurile respective și din etimologiile DEX-ului. Conform lui, când au venit legionarii, strămoaşele noastre n-au avut altă treabă decât să umble pe sub gardurile castrelor cerșind cuvinte, inclusiv pentru cămaşa lor. 

DEX-ul afirmă că legionarii le-au dat linea, care, printr-o minune lingvistică, s-a transformat în ie. Când mă uit la picioarele ţărăncii îmbrăcate în etimologiile „specialiştilor” de la Academie, mă copleşeşte mila pentru biata femeie. Pentru ciorapi[5] a aşteptat turcii ca să le dea un nume. Iar pentru colţuni închipuiţi-vă că s-a dus tocmai în Grecia. La limba neogreacă. 

Dar când, cu ce mijloc de transport şi în ce regiune a Greciei au mers strămoaşele noastre după numele unor simple obiecte de îmbrăcat pe picioare, specialiştii în confecţionat etimologii tac mâlc. Cu opincile şi nojiţele le-a fost mai uşor. Au tras o fugă la bulgari. Pentru brâu[6] au făcut o drumeţie lingvistică în Albania. Conform răsfoitorilor de dicţionare, alte popoare importau mirodenii, mătase, cafea.

 Noi importam cuvinte. Să nu uităm de traistă[7]. Geanta tradiţională de lână ţesută la stative. Strămoaşele noastre o purtau pe umăr din străvechime. Dar numele ei, aţi ghicit, l-au împrumutat. De la cine? Tot de la albanezi. Când, cum, în ce împrejurări? Ce întrebări dacomanice? Răsfoitorii de dicţionare trebuie crezuţi pe cuvânt. Altfel se supără şi te fac dacoman, dacopat, promotor de teorii nocive. Acum uitați-vă la țăranul român. 

N-are în costumul tradițional niciun cuvânt de la geto-daci. NOTA MEA (Daniel Roxin): Este incredibil! Până și OPINCA ROMÂNEASCĂ, aia pe care o puteți vedea pe Columna lui Traian, purtată de strămoșii noștri încă de acum 2.000 de ani, cică e împrumut din BULGARĂ, de la migratorii care au venit după veacuri de la războaiele dintre Decebal și Traian. Ce mizerie! Ce mistificatori!!! Sumanul[8], paltonul dacic din lână bătută la piuă, gluga[9], opincile, nojițeleau nume bulgărești. Cojocul[10] l-a luat de la slavi. 

Dar dacă ar putea vorbi, această haină dacică ar spune că originea numelui său vine dintr-o rădăcină proto-indo-europeană -koug’, care însemna ,,coajă”, ,,înveliș”. O piele uscată, ca o coajă, ce învelea trupurile dacilor când bătea crivățul de nord. Dovada: acest radical există în mai multe limbi indo-europene. Știu că lingviștilor oficiali le tremură barba, când un Mihai Vinereanu sau alți cercetători de bună credință fac paralele între limba română și limbile indo-europene. 

Dar altfel nu se poate face etimologie științifică. N-au demonstrat chiar autorii DEX-ului că, răsfoind dicționarele vecinilor, obții acest tablou monstruos: costum național românesc cu numele pieselor exclusiv de împrumut?! Pălăria, fiindcă nu au găsit-o nicăieri, au dat-o cu ,,et. nec.” 

Dar culmea cinismului e că autorii DEX-ului nu se sinchisesc să spună despre cioareci, pantalonii dacici strânși pe picior, că au ,,etimologie necunoscută”. Am observat că susținătorii romanizării au frică de lucrurile clare. Metoda comparativa, principiile ferme, găsirea unor echivalente în limbile indoeuropene vechi nu sunt în favoarea romanizării. 

De aceea în DEX nu veți găsi nici principii ferme, nici metodă, nici criterii științifice. Totul este arbitrar. De aici și masa compactă de etimologii bizare. Asta se vede foarte bine când ne uităm la feluritele etimologii prin care a fost purtat cuvântul ,,cioareci”. Cihac îl considera împrumutat din maghiarul szövelèk ,,țesătură”. Șăineanu îl lua din turcă, čarek ,,cisme orientale”. Capidan din aromână,cioară ,,șireturi pentru picioare”. 

Observați intenționata încâlceală. Dacă ar fi mers, ca domnul Mihai Vinereanu, pe linia unui radical proto-indo-european, cum fac și alți etimologi serioși de pe alte meridiane, ar fi dat de (s)keu- ,,a acoperi”. Acestui radical i s-a adăugat, în limba veche traco-dacă, sufixul -iko-s, obținându-se keuriko-s. În traco-dacă se zicea k’uriko-s. În străromânăciorecu. Iar în română cioarec(i). Prin geto-daci, cuvântul a ajuns la noi. Metoda urmată de Vinereanu se cheamă comparativ istorică. Și ea chiar îl duce pe cercetător la originea cuvintelor. 

Spre deosebire de răsfoitorii de dicționare, care vor să ne convingă că cuvintele nu evoluează în decursul a mii de ani, ci sar pârleazul, ca niște găini, de la un vecin la altul. Dar mai ales că au sărit pârleazul de la toți vecinii în limba noastră. Asta te face să pui la îndoială corectitudinea celor de la DEX. Până și unealta principală de muncă a țăranului român are denumiri numai de la migratori: de la legionari securea[11], de la slavi toporul[12], de la maghiari barda[13], de la turci baltagul[14]. 

Nici pleata[15] nici chica[16] nu-i a lui. Și pe acestea le-a împrumutat de la slavi. Da poate nici trupul[17] nu-i al lui? parcă-l aud întrebând pe un cititor inimos. Firește că nu. Conform DEX-ului, l-a luat din vechea slavă. Dar măcar sufletul[18] îi al lui? Ce întrebare dacomanică! Firește, că nu. Conform DEX-ului l-a luat din latină. 

De la un suflitus cu asterisc, adică el nu există în limba latină, dar răsfoitorii de dicționare presupun că ar fi existat. De ce? Ca să provină din el românescul suflet, pe care ei nu l-au găsit nicăieri. Dar măcar capul, creierul, mintea, a munci, a gândi sunt ale lui? Nu, nici vorbă. Capul, mintea și creierul i le-au dat legionarii. Iar a munci și a gândi l-au învățat maghiarii. Citind etimologiile DEX-ului, ai senzația că te afli în lumea acelor ,,trolls” de pe internet care neagă totul. 

Cu un cinism și o lipsă de logică demnă de un balamuc, românului i se neagă adevărata identitate. Are în vocabular cuvinte de la toți vecinii și străinii. Numai de la strămoșii săi reali, geto-dacii, nici unul. Îți vine greu să crezi în profesionismul celor ce au alcătuit un asemenea ,,instrument științific”. 

 Întrebarea este: ,,Cui folosește el?” Nota mea: Bulversant acest articol al Iuliei Brânză Mihăileanu! Simplul bun simț este suficient pentru a ne da seama că DEX-ul este o catastrofă științifică, un instrument de menținere a falsului istoric. 

Cum e posibil ca un popor cu vechimea noastră, cu rădăcini clare în spațiul geto-dac (costumul popular românesc seamănă bine cu cel al dacilor de pe Columna lui Traian), cu tradiții care se pierd în negura timpului, să nu poată păstra nici măcar o denumire geto-dacă din costumul pe care îl poartă de peste 2.000 de ani? Cine ar putea crede așa ceva?

 În concluzie, putem spune că dicționarul Explicativ al Limbii Române este o mizerie iar faptul că Academia Română îl girează este foarte grav. Ar fi interesant să se facă o cercetare pentru a vedea câți dintre autorii DEX-ului, în ultimul secol și jumătate, au fost români. Din informațiile mele, majoritatea au fost de altă etnie…

 Oameni buni, acest articol trebuie să circule, trebuie răspândit pentru ca toți românii să înțeleagă minciuna în care trăiesc. Dați-i Share, trimiteți-l pe e-mail, publicați-l pe blogurile voastre. Măcar atât!!! În zilele următoare vă așteaptă două noi articole scrise de aceeași autoare, articole care dinamitează cu inteligență și umor așa-numitul Dicționar Explicativ al Limbii Române… 

 Daniel Roxin 

Sursa:

 [1] adevaruldespredaci.ro

marți, 10 iunie 2014

Cat de sofisticati erau dacii?


Dacii nu erau un popor cu nimic mai prejos decat celelalte popoare antice, ba chiar dimpotriva dupa cum o dovedesc ultimele descoperiri facute in siturile dacice.Compas descoperit la Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte, jud. Hunedoara), sec. I p. Chr.
Instrument de măsurare şi de trasare, compasul era folosit în diverse tipuri de activităţi, precum tâmplăria, prelucrarea pietrei, făurăria etc. El era întrebuinţat inclusiv pentru obţinerea unor decoruri, mai simple sau mai complexe, regăsite frecvent pe ceramica dacică.
Totodată, compasul era un instrument folosit de meşterii-arhitecţi pentru realizarea unor planuri sau pentru stabilirea unor dimensiuni şi forme geometrice precise.
Este interesant că, până în prezent, în spaţiul dacic au fost descoperite compasuri doar în Munţii Orăştiei. De obicei ele sunt din fier, dar există şi un exemplar din bronz, provenit tot de la Sarmizegeusa Regia. Acolo unde piesele s-au păstrat într-o stare bună, au fost observate diverse incizii, în funcţie de care putea fi uşor determinată deschiderea braţelor compasului pentru a calcula diferite unghiuri sau distanţe.

Cleste de orfevrar



Confectionat din fier, cu bratele gurii scurte si curbate, terminate in portiuni drepte pentru marirea prizei, clestele din imagine are fixat pe unul din manere o placa distantatoare. 


Aceasta, de forma patrulatera, este prevazuta cu trei orificii in care se putea introduce capatul celuilalt maner. Placa distantatoare avea menire de a asigura priza clestelui inlocuind astfel efortul manuitorului.

Piesa de fata, cu o lungime maxima de 20,8 cm, era utilizata, probabil, pentru prelucrarea lingourilor la cald. Ea a fost descoperita in cetatea de la Capalna si face parte din patrimoniul MNIT.
Cleşti dacici, Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte, jud. Hunedoara), atelierul de pe terasa a VIII-a, sfârşitul sec. I d. Chr.- începutul sec. II d. Chr. 
Cleştii fac parte dintre uneltele indispensabile unui atelier de făurărie, spre a putea apuca şi manipula fierul încins. Există, în funcţie de felul prizei la gură, cel puţin zece tipuri, cu numeroase variante.
Cel prezentat în imagine are braţele gurii uşor arcuite şi lăţite la extremităţi în forma unor lopăţele dreptunghiulare (L=68,5 cm). Mânerele au la capăt un buton sferic cu rol decorativ. Grija pentru înfrumuseţarea lor s-a manifestat inclusiv de-a lungul braţelor şi pe gură, unde sunt incizate decoruri geometrice constând din şiruri de linii paralele incizate cu o dăltiţă fină, linii curbate şi noduri.
Deşi sunt cunoscuţi mai mulţi cleşti de acest tip, niciunul nu a fost decorat cu atâta grijă. Este o unealtă adaptată pentru apucarea plăcilor subţiri de fier, dar există şi exemplare mult mai mari ale căror braţe solide depăşesc 1,20 m lungime, pentru manipularea lupelor şi lingourilor grele sau altele cu priza în „cioc de raţă” cu care se apucau bucăţi din fier lungi şi aplatizate.
Cele zece tipuri de cleşti întâlniţi în lumea dacică reprezintă unul dintre cele mai semnificative repere pentru ilustrarea specializării la care s-a ajuns în efectuarea unor operaţiuni metalurgice. 
Acestora li se adaugă alte câteva tipuri de cleşti mici utilizaţi de bijutieri.



Filieră, Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte, jud. Hunedoara), sec. I d. Chr. 

Filierele erau folosite la obţinerea firului de sârmă subţire pentru diferite obiecte, în special podoabe şi bijuterii.

Sunt realizate dintr-o bară de fier, aplatizată, cu orificii conice de diferite dimensiuni, aşezate în linie, uneori dispuse într-o şănţuire longitudinală (L = 27,4 cm; l=14,1cm). Capătul cel mai îngust al filierei se fixa în lemn pentru a asigura stabilitatea piesei în timpul lucrului.
O caracteristică importantă a filierelor dacice este călirea excelentă, diferenţiată, mai puternică în zona activă, centrală, decât spre margini. Dacă se ţine cont de grosimea mică pe care a fost călită piesa, doar câţiva milimetri, procedeul tehnic prin care s-a realizat a fost remarcabil. Diametrele orificiilor prin care se trecea forţat metalul încins şi rezistenţa inferioară a piesei care nu permitea tragerea unei sârme din fier (realizată doar prin martelare, cum este cazul tuturor descoperirilor de până acum din Dacia preromană) presupun folosirea filierelor pentru obţinerea sârmei din bronz sau din metale neferoase, situaţie dovedită arheologic în special pentru piesele din argint.
Numărul filierelor descoperite în zona capitalei regatului dacic, Sarmizegetusa Regia, este destul de mare, pe măsura importanţei meşteşugului orfevrăriei.

Cuţitoaie, Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte, jud. Hunedoara), sec. I d. Chr. 

Cuţitoaiele fac parte dintre uneltele folosite în tâmplărie, cu ajutorul lor finisându-se suprafeţele curbe sau drepte ale lemnului. 

Exemplarul ilustrat este bine cunoscut în literatura de specialitate. Acesta are lama lată şi curbată, iar extremităţile subţiate şi îndoite pentru a se fixa în mânere de lemn cu ajutorul unor verigi din fier (H=20 cm; L=24,7 cm). În mijlocul lamei se află ştampila cu inscripţia HERENNI, făcând astfel cunoscut numele meşterului şi atelierului care a confecţionat-o, respectiv familia cu acelaşi nume din Aquileia romană, în Italia.

Piesa a fost descoperită într-o locuinţă de la Sarmizegetusa Regia, incendiată în cursul războaielor cu romanii. Un exemplar asemănător, provenind din acelaşi atelier, nord-italic, diferit doar ca dimensiune, s-a descoperit şi pe terasa a VIII-a a cetăţii, în atelierul unui tâmplar.
Cele două cuţitoaie, pe lângă faptul că ilustrează relaţiile comerciale ale dacilor cu îndepărtatele ţinuturi romane, au constituit şi sursă de inspiraţie pentru uneltele similare confecţionate de fierarii daci în ateliere lor.
Astfel ele s-au răspândit în multe localităţi autohtone, dacice, fiind prezente atât la Grădiştea de Munte cât şi în aşezări mult mai îndepărtate, precum cele de la Râşnov, Poiana sau Popeşti.

Ştanţă monetară, Sarmizegetusa Regia, (Grădiştea de Munte, jud. Hunedoara), la baza zidului cetăţii de pe latura sudică, sec. I d. Chr. – începutul sec. II d. Chr. 

Ştanţa a fost confecţionată dintr-un bronz de foarte bună calitate (peste 31 % Sn), dur, acoperit astăzi cu o patină nobilă. Face parte dintr-un lot de trei ştanţe care imită atât denari republicani, cât şi imperiali, descoperite în ruinele unui atelier dacic ce a funcţionat la sfârşitul sec. I d. Chr.

Partea vizibilă este mai mare, iar cea care intră în manşon se îngustează. Imită cu fidelitate un denar roman imperial emis de împăratul Tiberius. Se poate citi TI CAESAR DIVI AVG. Locul atelierului monetar dacic este chiar sub zidul de pe latura sudică a cetăţii, porţiune ridicată târziu, în preajma celei de-a doua confruntări cu armatele Romei, ceea ce dovedeşte că s-a lucrat acolo până la începutul sec. II d. Chr.

Este o descoperire importantă care demonstrează faptul că dacii imitau cu fidelitate şi dintr-un argint de bună calitate moneda cea mai folosită a antichităţii-denarul roman, participând în acest fel la amplul schimb de bunuri şi valori ale epocii.
Din moment ce puritatea aliajului era corespunzătoare, iar greutatea identică cu a celor bătute în Imperiul Roman, monedele obţinute cu ajutorul acestei ştanţe nu sunt socotite falsuri, ci imitaţii.

Ţintă, Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte, jud. Hunedoara), sec. I d. Chr. 

Printre materialele de construcţie folosite la edificiile dacice, indiferent de tipul sau bogăţia lor, de caracterul religios sau profan, se numără şi ţintele din fier.

De mărimi şi forme diferite (dreptunghiulare, rotunde sau asemănătoare unor semicalote), acestea aveau rol dublu în întrebuinţare: unul funcţional, asemănător cuielor sau piroanelor, şi unul artistic, dând un aspect plăcut construcţiilor.

Din punct de vedere strict funcţional nu ies cu nimic în evidenţă, eventual doar prin dificultatea aplicării lor în condiţiile în care capul, cel mai adesea ornamentat, nu putea fi bătut pentru a nu distruge decorul. Pe de altă parte, motivele decorative ale ţintelor se numără printre puţinele exemple ale artei minore din Dacia care s-au păstrat până astăzi, ceea ce le conferă un caracter aparte. Geometrice sau vegetale, unele elemente decorative sunt atent redate, dispuse simetric, la trasarea lor fiind necesar un compas. Uneori motivele vegetale imprimate reprezintă plante din zona sudică, mediteraneană, meşterul inspirându-se din artefacte create în acele teritorii.
Ţinta prezentată aici, are în partea centrală a capului o rozetă cu opt petale bine diferenţiate şi un motiv în val alergător, între ele fiind redat un şnur.
Tinta decorativa de fier descoperita Gradistea de Munte. Scanare 3D - disponibila si pe canalul nostru de pe Youtube: http://youtu.be/izBe12yw8xc

Pond, Sarmizegetusei Regia (Grădiştea de Munte, jud. Hunedoara) sec. I p.Chr

Pondurile constituie o categorie aparte în multitudinea de artefacte descoperite în zona cetăţilor şi aşezărilor dacice din Munţii Orăştiei. Piesa de faţă, cu aspect piriform, a fost confecţionată din plumb, prin turnare şi batere. Ea era prevăzută cu o urechiuşă din bronz ce folosea la suspendarea de cârligul mobil al cântarului. 

Greutatea pondului este de 294 g, fiind foarte apropiată de cea a deunx-ului (subdiviziune a as-ului libral). Astfel, reiese că sistemul ponderal folosit în zona capitalei regatului dac, în sec. I p. Chr., este similar celui folosit în întreg Imperiul Roman, inclusiv în oraşele greceşti de la Pontul Euxin, după reforma lui Augustus.

Piesa provine din cartierul civil al Sarmizegetusei Regia şi se datează în sec. I p.Chr.
Tipul cântarului la care a fost folosit acest pond este cunoscut sub numele de cântar roman sau cântar rapid (schnellwaage) şi a fost folosit pe parcursul întregii epoci imperiale.
Surse:

Hyperboreii si Zamolxismul


Lucrarea macedoneanului Branislav Stefanovski ofera accesul la izvoare si la un tezaur de informatii istorice necunoscute pana acum in istoriografia romana si care sunt in concordanta cu izvoarele indirecte din scrierile istoricilor sau autorilor antici.
In acelasi timp, amploarea si complexitatea investigatiei multidisciplinare, realizata cu instrumente istorice, lingvistice, arheologice, recursuri la Biblie, propune ipoteze indraznete legate de cunoasterea lumii vechi si despre radacinile crestinismului.
Sunt date extrem de utile pentru istoricii din diferite domenii, pentru filozofia istoriei si a cunoasterii si, nu in cele din urma, pentru toti cei care sunt interesati de propria cunoastere.
Branislav Stefanovski s-a nascut la 23 decembrie 1951 in Macedonia si este inginer electronist, pictor, poet, apicultor profesionist, cercetator in domeniile istoriei, limbii, religiei si mitologiei, heraldicii si toponimiei, expert in medicina alternativa si are deja publicate mai multe studii si carti legate de lumea traco-daca dar si depsre macedo-romani.
Sursa:

Dacul ajuns pretorian la Roma si care a trait pana la 85 de ani



Roma a fost din totdeauna un oras cosmopolit , un oras pestrit , multicultural, in care au coexistat pe langa cetatenii romani si alte popoare . Dacii au fost si ei prezenti la Roma , atat ca gladiatori , apreciati de intreaga lume antica pentru atitudinea lor in lupta si lipsa lor de frica in fata mortii , cat si ca cetateni romani cu drepturi depline .
Inca din 44 i.Hr. sunt referiri la prezenta dacilor in Imperiul Roman sau chiar in mareata capitala antica : Roma. Una dintre arenele de gladiatori din Roma se numea Ludus Dacicus. Simpla existenta a acestui nume ne sugereaza ca romanii acordau importanta gladiatorilor daci si ca numarul acestor gladiatori era destul de insemnat.
Dar sunt exemple si de daci care aveau functii sau pozitii sociale importante si nu doar cei care s-au implicat in activitatea militara. Anterior cuceririi Daciei , gasim o inscriptie a lui Lucius Avilius Dacus ,al carui nume e sculptat in marmura in anul 70 d.Ch. O alta inscriptie a fost descoperita pe Via Flaminia, si este dedicata memoriei reginei Zia, vaduvei regelui costobocilor, Pieporus, pusa de nepotii ei Natoporus si Driglisa.
Se pare ca pe Via Flaminia erau gazduiti ostateci de origine regala si nobila. Prezenta dacilor la Roma, in garda imperiala, este relevata si de multele inscriptii in marmura, dedicate imparatilor, si pe care se aflau si numele soldatilor si unde erau precizate si locurile de origine: Aurelius Valerianus Drubeta, Antonius Bassinass Zermizegetusa, Titus Lempronius Augustus Apulum. S-a constatat ca aproape 120 de nume sunt dacice, dintre care 15, proveneau din Sarmizegetusa. Printre acestia se remarca Claudiano, centurion din cohorta a VI-a.
Mai trebuie amintit cazul lui Iulius Secondinus, natione Dacus, pretorian rechemat in serviciu, care a ajuns la varsta de 85 de ani, in conditiile in care, in acea vreme, rar se ajungea la varsta de 60 de ani.

Este o performanta chiar si in zilele noastre sa poti ajunge la varsta de 85 de ani ( speranta de viata  actuala in Romania este de undeva la 70-75 de ani ) , dar ganditi-va la acele vremuri cand ca legionar roman trebuia sa marsaluiesti uneori si cateva zile fara oprire , fara  o hrana adecvata , fara adapost de multe ori.
Gladiatorii daci au fost apreciati atat pentru vitejia si curajul lor cat si pentru rezistenta de care dadeau dovada.Mai tarziu, cand Dacia a devenit provincie romana, dacii si-au indreptat atentia mai mult catre activitatea militara, devenind membri ai garzii imperiale – pretorieni, si in garda calare – equites singulares. Inscriptiile pietrelor funerare ale soldatilor ce au apartinut garzii imperiale tin, in mod deosebit, sa aminteasca locul de origine al defunctilor; de exemplu: natione Thrax - pentru traci.
Surse :

Natione Dacus


Despre dacii care au servit ca soldati in armata romana sau chiar in admnistratia Imperiului Roman s-a vorbit din pacate prea putin din diverse motive : lipsa izvoarelor scrise , sau necunoasterea lor.
Odata cu digitalizarea si traducerea in nenumarate limbi au inceput sa fie disponibile informatii din ce in ce mai diverse despre dacii care au activat ca soldati atat in armata auxiliara a Imperiului Roman in diferite provincii care mai de care mai exotice si surprinzatoare dar si a unor daci care au servit in aparatul de stat al Imperiului Roman sau “ostateci” daci de vita nobila educati la Roma ( in acele timpuri se obisnuiau aducerea de ostateci din diferite triburi la Roma pentru a servi drept garantie ca Imperiul nu va fi atacat de triburile vecine imperiului si in acelasi timp dadea posibilitatea romanilor de a-si cunoaste mai bine vecinii si potentialii dusmani si “civilizarea” lor prin insusirea culturii si limbii latine ).

Copyright 2015. All Rights Reserved

Blogger Templates Design By Premium Blogger Templates