Our social:

Latest Post

sâmbătă, 28 martie 2015

„Dacii boreici, cei care cântă laudă lui Hristos cu inimă romana”…

Ziua de 24 iunie ne aduce, pe lângă sărbătoarea naşterii sfântului Ioan Botezătorul (Drăgaica – Sânzienele) şi pomenirea unei mari personalităţi din istoria poporului nostru – Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana – care a păstorit în timpul secolului al IV-lea în provincia sud-dunăreană Dacia Mediterranea, ca episcop de Remesiana, astăzi localitatea Bela Palanka din Serbia, aproape de graniţa cu Bulgaria, nu departe de România de azi. 

Pe aceste meleaguri locuite de daco-romani, şi-a desfăşurat activitatea păstorească Sfântul Niceta. Despre viaţa şi personalitatea sa avem numeroase mărturii, cele mai importante fiind în scrierile Sfântului Paulin de Nola (Italia), care i-a şi compus prietenului său Niceta două poeme, prin care lăuda erudiţia acestuia şi activitatea păstorească susţinută pe care o depunea în îndepărtata Dacie. Din scrierile Sf. Paulin aflăm că Niceta predica în limba latină, săvârşind astfel şi o lucrare de “romanizare” printre numeroasele triburi socotite de romani “barbare”. Sfântul Paulin menţiona şi popoarele care-l numeau pe Niceta “părinte”, scriind: 

 “Pe tine te numeşte părinte întreaga regiune a Borei, la predicile tale scitul se îmblânzeşte şi cel învrăjbit cu sine părăseşte pornirile sălbatice, fiindu-i tu învatator. Aleargă la tine geţii şi amândouă felurile de daci: cei ce cultivă pământul în interior şi cei ce poartă căciuli de oaie şi cresc turme bogate de vite pe malurile mănoase”. 

Sunt astfel pomeniţi sciţii, geţii şi dacii, strămoşii noştri. 

Pe toţi aceştia, Sfântul Niceta căuta să-i aducă la Hristos, scoţându-i din starea de înapoiere culturală şi spirituală în care se găseau. Tot din aceste informaţii se înţelege că Remesiana era pământul natal al lui Niceta, deci el era un daco-roman din provincia Dacia Mediterranea. Sunt informaţii deosebit de preţioase pentru istoria străveche a creştinismului de pe aceste meleaguri. Sfântul Niceta i-a facut două vizite în Italia prietenului său Paulin, în anii 398 şi 402, prilej cu care i-a înfăţişat situaţia din eparhia pe care o cârmuia. 

Dar ce ne facem cu Dacia Ripensis (actualul Timoc, plin de romani) si cu Dacia Mediterranea, cu Constantin si cu Iustinian, cu ceilalti imparati traco-daci, toti din sudul Dunarii? Ce ne facem cu aromanii, cu Asanestii? Adevarul e ca romanii s-au format in nordul si in sudul Dunarii. La ce ar mai fi construit Constantin podul peste Dunare daca nu ar fi fost in nord o populatie cu elemente romane? La ce ar fi fortificat Iustinian cetatile din nordul fluviului daca nu ar fi avut acolo popor de origine romanica? 

 Sf. Paulin de Nola in poemele dedicate lui Niceta de Remesiana scria: (P) Istoria culturii si civilizatiei - Vol. IX, X - Ovidiu Drimba “Te duci la dacii boreici, cei care canta lauda lui Hristos cu inima romana”. „Ne-a sosit din Dacia, în ziua prăznuirii sfântului Felix, căci a venit ca să cinstească moaștele episcopului nostru sfânt, și i-a uimit pe romani.” Sunt aproape emoționat de frumusețea formulei propuse de Sf. Paulin de Nola: 

„ Dacii boreici (adică de la Miază-Noapte), cei care cântă laudă lui Hristos cu inimă romană!” 
 Ar merita să treacă în manualele școlare acest citat. Da, sunt multe lucruri privitoare la istoria noastră care nu se cunosc îndestul! Marele istoric Panaitescu spunea că romanitatea și romanizarea noastră este capitolul cel mai puțin cercetat de istorici!… 

Sursa:

[1] glasul.info

URIAȘA MINCIUNĂ DIN DEX: Toate piesele componente ale costumului național românesc au nume… luate de la străini! Nimic de la geto-daci!!!!!!




Un articol de Iulia Brânză Mihăileanu V-ați întrebat vreodată ce fel de etimologii or fi având, conform DEX-ului, piesele componente ale costumului nostru național? M-am gândit să desenez o pereche de români îmbrăcați în straie tradiționale, pe care să atârn, ca pe un pom de Crăciun, etimologiile instrumentului nostru ,,științific”. 

Ştiţi la ce mă gândesc, când mă uit la acest desen? Dacă ar fi avut măcar un pic de imaginaţie, autorii DEX-ului s-ar fi jenat ei înşişi de absurditatea ce o impuneau. Numele pieselor din costumul național românesc sunt toate ,,împrumutate”. Etimologiile DEX-ului par „normale”, când sunt rupte de întreg. 

Dar când analizăm întregul, ele devin mai mult decât absurde: sunt antiştiinţifice. 

Poţi să împrumuţi de la vecini numele unui fel de mâncare (ciulama, gulaş, pizza) sau al unei băuturi (vodka, wisky, coca-cola), al unei arme (iatagan, katiuşa,kalaşnikov), al unui aparat inventat de curând (sputnic, lunohod, computer,mouse). Dar nu majoritatea pieselor de port naţional, care, la toate popoarele, vin din timpuri imemorabile. Uitați-vă atent la ţăranca specialiştilor în răsfoit dicţionare. Bunda[1] din piele de oaie şi catrinţa[2] de lână le-au inventat strămoaşele noastre din neolitic, când au domesticit oile.

 Pe spatele bundelor românii brodează și azi simboluri geto-dacice vechi cât lumea, cum ar fi Pomul Vieții și pasărea-suflet. Catrința o ţeseau la stativele alcătuite dintr-un băţ sprijinit pe două crăci înfipte în pământ, iar urzeala era întinsă de pietre legate de fire. Dar, conform DEX-ului, ele n-au fost în stare să inventeze și nume pentru hainele lor. Mii de ani le-au arătat cu degetul. 

Au venit legionarii, apoi slavii, dar nu știu de ce nu le-au luat de la aceștia. I-au așteptat pe maghiari, ca sa se producă alt miracol lingvistic în stil DEX: deși vedeau pentru prima dată ocatrinţă, maghiarii le-au dat româncelor numele fustei lor tradiţionale. Deși e mai logic să admiți că femeile maghiare, dupa ce au învățat să țeasă, au luat de la dace catrința și, pocind niţel cuvântul dac, au ajuns la katrinca. 

Este absurd să afirmi că pentru piese vestimentare străvechi românii au împrumutat nume de la ultimii migratori veniți lângă noi. Ia[3], bluza femeiască, dacă ar putea vorbi, ar spune că nu-i luată de la romani. O purtau femeile de la Cucuteni când desenau pe oalele lor aceleaşi semne ca cele de pe mâneca sa. În fața iei, toată suflarea europeană trebuie să se închine adânc. 

Pe mânecile sale a păstrat, în formă de ornamente, pictogramele celei mai vechi scrieri din lume. Femeile traco-dace scriau pe altiţă[4] formule magice, care îndepărtau duhurile rele de la persoana ce o purta. Din păcate acestea n-au putut îndepărta duhurile respective și din etimologiile DEX-ului. Conform lui, când au venit legionarii, strămoaşele noastre n-au avut altă treabă decât să umble pe sub gardurile castrelor cerșind cuvinte, inclusiv pentru cămaşa lor. 

DEX-ul afirmă că legionarii le-au dat linea, care, printr-o minune lingvistică, s-a transformat în ie. Când mă uit la picioarele ţărăncii îmbrăcate în etimologiile „specialiştilor” de la Academie, mă copleşeşte mila pentru biata femeie. Pentru ciorapi[5] a aşteptat turcii ca să le dea un nume. Iar pentru colţuni închipuiţi-vă că s-a dus tocmai în Grecia. La limba neogreacă. 

Dar când, cu ce mijloc de transport şi în ce regiune a Greciei au mers strămoaşele noastre după numele unor simple obiecte de îmbrăcat pe picioare, specialiştii în confecţionat etimologii tac mâlc. Cu opincile şi nojiţele le-a fost mai uşor. Au tras o fugă la bulgari. Pentru brâu[6] au făcut o drumeţie lingvistică în Albania. Conform răsfoitorilor de dicţionare, alte popoare importau mirodenii, mătase, cafea.

 Noi importam cuvinte. Să nu uităm de traistă[7]. Geanta tradiţională de lână ţesută la stative. Strămoaşele noastre o purtau pe umăr din străvechime. Dar numele ei, aţi ghicit, l-au împrumutat. De la cine? Tot de la albanezi. Când, cum, în ce împrejurări? Ce întrebări dacomanice? Răsfoitorii de dicţionare trebuie crezuţi pe cuvânt. Altfel se supără şi te fac dacoman, dacopat, promotor de teorii nocive. Acum uitați-vă la țăranul român. 

N-are în costumul tradițional niciun cuvânt de la geto-daci. NOTA MEA (Daniel Roxin): Este incredibil! Până și OPINCA ROMÂNEASCĂ, aia pe care o puteți vedea pe Columna lui Traian, purtată de strămoșii noștri încă de acum 2.000 de ani, cică e împrumut din BULGARĂ, de la migratorii care au venit după veacuri de la războaiele dintre Decebal și Traian. Ce mizerie! Ce mistificatori!!! Sumanul[8], paltonul dacic din lână bătută la piuă, gluga[9], opincile, nojițeleau nume bulgărești. Cojocul[10] l-a luat de la slavi. 

Dar dacă ar putea vorbi, această haină dacică ar spune că originea numelui său vine dintr-o rădăcină proto-indo-europeană -koug’, care însemna ,,coajă”, ,,înveliș”. O piele uscată, ca o coajă, ce învelea trupurile dacilor când bătea crivățul de nord. Dovada: acest radical există în mai multe limbi indo-europene. Știu că lingviștilor oficiali le tremură barba, când un Mihai Vinereanu sau alți cercetători de bună credință fac paralele între limba română și limbile indo-europene. 

Dar altfel nu se poate face etimologie științifică. N-au demonstrat chiar autorii DEX-ului că, răsfoind dicționarele vecinilor, obții acest tablou monstruos: costum național românesc cu numele pieselor exclusiv de împrumut?! Pălăria, fiindcă nu au găsit-o nicăieri, au dat-o cu ,,et. nec.” 

Dar culmea cinismului e că autorii DEX-ului nu se sinchisesc să spună despre cioareci, pantalonii dacici strânși pe picior, că au ,,etimologie necunoscută”. Am observat că susținătorii romanizării au frică de lucrurile clare. Metoda comparativa, principiile ferme, găsirea unor echivalente în limbile indoeuropene vechi nu sunt în favoarea romanizării. 

De aceea în DEX nu veți găsi nici principii ferme, nici metodă, nici criterii științifice. Totul este arbitrar. De aici și masa compactă de etimologii bizare. Asta se vede foarte bine când ne uităm la feluritele etimologii prin care a fost purtat cuvântul ,,cioareci”. Cihac îl considera împrumutat din maghiarul szövelèk ,,țesătură”. Șăineanu îl lua din turcă, čarek ,,cisme orientale”. Capidan din aromână,cioară ,,șireturi pentru picioare”. 

Observați intenționata încâlceală. Dacă ar fi mers, ca domnul Mihai Vinereanu, pe linia unui radical proto-indo-european, cum fac și alți etimologi serioși de pe alte meridiane, ar fi dat de (s)keu- ,,a acoperi”. Acestui radical i s-a adăugat, în limba veche traco-dacă, sufixul -iko-s, obținându-se keuriko-s. În traco-dacă se zicea k’uriko-s. În străromânăciorecu. Iar în română cioarec(i). Prin geto-daci, cuvântul a ajuns la noi. Metoda urmată de Vinereanu se cheamă comparativ istorică. Și ea chiar îl duce pe cercetător la originea cuvintelor. 

Spre deosebire de răsfoitorii de dicționare, care vor să ne convingă că cuvintele nu evoluează în decursul a mii de ani, ci sar pârleazul, ca niște găini, de la un vecin la altul. Dar mai ales că au sărit pârleazul de la toți vecinii în limba noastră. Asta te face să pui la îndoială corectitudinea celor de la DEX. Până și unealta principală de muncă a țăranului român are denumiri numai de la migratori: de la legionari securea[11], de la slavi toporul[12], de la maghiari barda[13], de la turci baltagul[14]. 

Nici pleata[15] nici chica[16] nu-i a lui. Și pe acestea le-a împrumutat de la slavi. Da poate nici trupul[17] nu-i al lui? parcă-l aud întrebând pe un cititor inimos. Firește că nu. Conform DEX-ului, l-a luat din vechea slavă. Dar măcar sufletul[18] îi al lui? Ce întrebare dacomanică! Firește, că nu. Conform DEX-ului l-a luat din latină. 

De la un suflitus cu asterisc, adică el nu există în limba latină, dar răsfoitorii de dicționare presupun că ar fi existat. De ce? Ca să provină din el românescul suflet, pe care ei nu l-au găsit nicăieri. Dar măcar capul, creierul, mintea, a munci, a gândi sunt ale lui? Nu, nici vorbă. Capul, mintea și creierul i le-au dat legionarii. Iar a munci și a gândi l-au învățat maghiarii. Citind etimologiile DEX-ului, ai senzația că te afli în lumea acelor ,,trolls” de pe internet care neagă totul. 

Cu un cinism și o lipsă de logică demnă de un balamuc, românului i se neagă adevărata identitate. Are în vocabular cuvinte de la toți vecinii și străinii. Numai de la strămoșii săi reali, geto-dacii, nici unul. Îți vine greu să crezi în profesionismul celor ce au alcătuit un asemenea ,,instrument științific”. 

 Întrebarea este: ,,Cui folosește el?” Nota mea: Bulversant acest articol al Iuliei Brânză Mihăileanu! Simplul bun simț este suficient pentru a ne da seama că DEX-ul este o catastrofă științifică, un instrument de menținere a falsului istoric. 

Cum e posibil ca un popor cu vechimea noastră, cu rădăcini clare în spațiul geto-dac (costumul popular românesc seamănă bine cu cel al dacilor de pe Columna lui Traian), cu tradiții care se pierd în negura timpului, să nu poată păstra nici măcar o denumire geto-dacă din costumul pe care îl poartă de peste 2.000 de ani? Cine ar putea crede așa ceva?

 În concluzie, putem spune că dicționarul Explicativ al Limbii Române este o mizerie iar faptul că Academia Română îl girează este foarte grav. Ar fi interesant să se facă o cercetare pentru a vedea câți dintre autorii DEX-ului, în ultimul secol și jumătate, au fost români. Din informațiile mele, majoritatea au fost de altă etnie…

 Oameni buni, acest articol trebuie să circule, trebuie răspândit pentru ca toți românii să înțeleagă minciuna în care trăiesc. Dați-i Share, trimiteți-l pe e-mail, publicați-l pe blogurile voastre. Măcar atât!!! În zilele următoare vă așteaptă două noi articole scrise de aceeași autoare, articole care dinamitează cu inteligență și umor așa-numitul Dicționar Explicativ al Limbii Române… 

 Daniel Roxin 

Sursa:

 [1] adevaruldespredaci.ro

O ultima descoperire i-a facut arheologii unguri sa recunoasca: Dacii au trait pe teritoriul actual al Ungariei!

O descoperire arheologica remarcabila, facuta de catre arheologii unguri pe 19 martie, pe un santier la care se lucra pentru un drum destinat localitatii maghiare Nyíregyháza, aduce inca o dovada in plus ca dacii locuiau inclusiv si pe teritoriul actual al Ungariei.

 Potrivit agentiei de presa MTI, in timpul sapaturilor au fost aduse la lumina ruinele unor locuinte. Ajuns la fata locului, Josa Andras, unul dintre specialistii muzeului local, a constatat ca este vorba de o asezare dacica, datand probabil din perioada secolului al III-lea.

 Este de acum un fapt istoric si incontestabil ca dacii au locuit asa cum se si stia deja de altfel pana la acest moment, pe un teritoriu vast, care cuprindea inclusiv teritoriul actual al Ungariei. Puteti vedea imagini ale acestei descoperiri pe site-ul timisoarastiri.ro.

joi, 22 ianuarie 2015

Urmașii masageților trăiesc și in China


De ani de zile locuitorii din nord-vestul satului chinez la distanță de Liqian au crezut că sunt speciali. Mulți dintre săteni au caracteristici specifice vesticilor, inclusiv ochi verzi și păr blond, fapt ce conduce pe unii experți să sugereze că ar putea fi descendenții unei legiuni pierdute și stabilite în zonă. Acum, testarea ADN a sătenilor a arătat că aproape două treimi dintre ei sunt de origine caucaziană.
sursa imagine: thraxusares.wordpress.com
Sătean chinez “roman”, la stânga, și un bust al celebrului comandant roman Marcus Crassus.Un rezident, Cai Junnian, 38 de ani, cu ochi verzi este acum poreclit Cai Luoma, sau Cai romanul, de prietenii săi și a devenit o celebritate locală.
Rezultatele concureaza cu teoria că înființarea Liqian poate fi legată de legenda unei ”armate pierdute” a generalului roman Marcus Crassus.
În 53 î.Hr, după ce Crassus a fost învins de către parți și decapitat în apropierea ceea ce este acum Iranul, o legendă spune că 145 de romani au fost capturați și au rătăcit în regiune ani de zile. Legătura orașului cu Roma a fost sugerată mai întâi de un profesor de istorie chineză de la Oxford în 1950.
Profesorul universitar de la Oxford, Homer Dubs consideră că romanii din grupul care a călătorit spre est, au fost capturați de către chinezi și au fondat Liqian în 36 î.Hr. Prof Dubs a teoretizat că au făcut drumul lor spre est ca trupe mercenare, cunoscute ca trupe “formațiune scară de pește”, și au ajuns să fie capturați de către chinezi 17 ani mai târziu. S-a sugerat că unii și-au croit drum spre estul Uzbekistanului de astăzi și mai târziu cu căpetenia Hun JZH împotriva dinastiei Han din China.
El a declarat că “formațiunea scară de pește”, a fost o trimitere la “broasca țestoasă” romană, o falangă protejată de scuturi pe toate laturile și deasupra. Homer Dubs unificat legendele din istoriile oficiale, care spuneau că Liqian a fost fondat de soldați capturați într’un război dintre chinezi și huni, din 36 î.Hr., și legenda armatei pierdute de Marcus Crassus, un general roman.
Marcus Licinius Crassus a fost, alături de Iulius Cezar și Pompei cel Mare, una dintre cele trei persoane cele mai puternice din lume și unul dintre cei mai bogati oameni din istorie. El este celebru pentru că a învins revolta sclavilor conduse de Spartacus de la 73-71 î.Hr făcută pe cheltuială proprie după ce a devenit clar că devenea un real pericol pentru Roma.
El a fost ales consul în 70 î.Hr. și a devenit patronul parvenit a tinărului Iulius Cezar care a fost susținut în propriile sale ambiții politice. Crassus a primit Siria ca provincia a sa, de unde a condus trupele sale în încercarea de a cuceri regatul Parthia. Legiunile sale au fost înfrânte în bătălia de la Carrhae (azi Turcia), unde fiul său a fost decapitat. Conform legendei Crassus a fost, de asemenea, decapitat și i s’a turnat aur în gura deschisă ca o ilustrare a lăcomiei lui.
Mormintele din apropiere de Yongchang au apărut, de asemenea, să ofere dovezi că romanii locuiau în vestul Chinei la momentul respectiv. Arheologii au descoperit că unul dintre mormintele a fost  de 1.80 m înâlțime, ceea ce duce pe unii să creadă că legionarii romani au fost îngropați în dealurile de acolo. Cu toate acestea alții subliniază că zona a făcut parte din populara rută comercială Drumul Mătăsii și mulți oameni de diferite naționalități, fiind posibil la fel de mult ca și cineva de la Marea Mediterană, să fi fost îngropat acolo.
Colegii academicieni au descris “teoria” Dubs ca fiind ”interesantă și provocatoare”, dar l-au criticat pentru exagerarea concluziilor sale. Yang Gongle, profesor la Normal University din Beijing, a declarat că nu sunt dovezi suficiente pentru a lega sătenii cu vechii romani.
Conform cercetărilor lui Yang, județul Liqian a fost înființat în 104 î.Hr., o jumătate de secol mai devreme decât presupusa sosire a soldaților romani. Și el a remarcat că ”formațiunea scară de pește” nu a avut nimic de’a face cu faimoasa strategie a Legiunii “Țestoasa”.
Palisade de lemn dublu, care ar putea fi privită ca solzi de pește, a fost utilizată pe scară largă în construcții în Asia Centrală și India la acel moment, a declarat Yang. Maurizio Bettini, un antropolog de la Universitatea din Siena, a fost de asemenea impresionat de teoria pe care a respins-o ca fiind “un basm”.
El a declarat pentru ziarul italian La Repubblica:
“Pentru a fi incontestabil, ar trebui să găsească elemente, cum ar fi bani Romani sau arme care au fost tipice legionarilor romani.  “Fără o dovadă de acest gen, povestea legiunilor pierdute este doar o legendă.”
Povestea este, de asemenea, complicată de faptul că Imperiul Roman a fost la apogeu în timpul acela și a dominat cea mai mare parte a lumii în Europa, Africa și Europa de Vest. Una din strategiile romanilor, era de a angaja asemenea trupe din teritoriile cucerite, foarte multe legiuni romane s-au format nu din nativi romani, ci din oamenii cuceriți din zona locală, care au fost apoi recrutați și antrenați.

Surse:

Un pictor maghiar pune în evidență continuitatea dacilor din Transilvania, în secolul XIX


Fără îndoială că dovezile continuității dacilor pe aceste meleaguri sunt foarte numeroase și, pentru cine are ochi să vadă, lucrurile sunt evidente.

Vorbim de nenumărate tradiții, de portul popular și motivele populare care conțin simboluri ce s-au găsit și pe ceramica dacică, de mărturiile aduse de izvoarele istorice și de o serie de dovezi materiale de genul plăcii funerare care se găsește în biserica reformată din Deva (o vedeti mai jos) și în care principele Dominic Dobo vorbește, pe la mijlocul secolului XVI, despre dacii și geții din munți…

Ei bine, mulțumită semnalării făcută de doamna Aurelia Drivas, putem să vă mai prezentăm o probă materială deosebit de importantă – pictura unui artist maghiar din Transilvania secolului XIX, Miklos Barabas.

În această pictură sunt reprezentați niște țărani sălișteni (zona Sibiului) mergând spre târg. Priviți mocanul mai în vârstă și o să vedeți că, parcă, e coborât de pe Columna lui Traian. Prin urmare, dacă în secolul XIX țăranii români purtau încă straie dacice, se mai poate contesta continuitatea dacilor în Transilvania? Cu atât mai mult cu cât proba este oferită de un pictor maghiar?!?

un articol de Daniel Roxin

Sursa:

Genetic, nu ne-am schimbat de 5.000 de ani, suntem tot daci !


Un studiu de paleogenetică, realizat între anii 2003-2006, a arătat că, genetic, suntem daci, iar teoria latinizării făcute de Imperiul Roman este falsă.

Studiul, realizat de dr. Georgeta Cardoş , specialist în genetică, cu sprijinul Universităţii din Hamburg, Germania, a pornit de la ţesuturi osoase recoltate din peste 20 de situri arheologice din România, de la un număr de 50 de indivizi aparţinând populaţiilor care au trăit aici cu 5.000 de ani în urmă.

Datele genetice obţinute au fost comparate cu cele ale românilor de astăzi.
Concluzia a fost că între actuala populaţie a României şi cele care au trăit pe teritoriul acestei ţări cu 5.000 de ani în urmă există o clară înrudire genetică, iar fondul de bază dovedeşte continuitatea şi legătura strânsă cu populaţia străveche, adică cu dacii, ramura nord-dunăreană a marelui neam tracic.

Miceal Ledwith, confident al Papei Ioan Paul al II-lea şi omul care a avut acces la toate documentele secrete din biblioteca Vaticanului, a făcut recent o afirmaţie care a şocat lumea academică şi nu numai.
El a declarat că latina cultă se trage din limba română străveche, nu invers, cum se credea până acum!
Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în decembrie 2012, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea (foto), unul din oamenii care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului şi fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a făcut o declaraţie şocantă:
“Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers.
Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină - Grădina Maicii Domnului.)"
Cu alte cuvinte, teoria conform căreia romanii au cucerit o parte din Dacia, iar dacii, inclusiv cei din teritoriile necucerite de Roma, şi-au abandonat limba strămoşilor lor şi au început să vorbească latina e falsă.
 
Conform declaraţiei lui Ledwith, la întâlnirea lor cu romanii, dacii nu au avut nevoie de translatori: vorbeau deja limba din care se născuse chiar latina.

Din această perspectivă, românii apar drept unul şi acelaşi popor cu dacii, continuatorii direcţi şi legitimi ai acestora. Mai mult, ar rezulta că şi romanii ar fi fost neam tracic.

Menţionăm că Miceal Ledwith este o personalitate irlandeză care nu are interese personale în România.
 
De asemenea, reamintim că Papa Ioan Paul al II-lea a spus, cu ocazia vizitei în ţara noastră, din anul 1999, că România este “Grădina Maicii Domnului”.
În această ordine de idei, se pune întrebarea: ce ştiu cei de la Vatican despre noi, iar noi habar nu avem?

Sursa:

marți, 10 iunie 2014

Cat de sofisticati erau dacii?


Dacii nu erau un popor cu nimic mai prejos decat celelalte popoare antice, ba chiar dimpotriva dupa cum o dovedesc ultimele descoperiri facute in siturile dacice.Compas descoperit la Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte, jud. Hunedoara), sec. I p. Chr.
Instrument de măsurare şi de trasare, compasul era folosit în diverse tipuri de activităţi, precum tâmplăria, prelucrarea pietrei, făurăria etc. El era întrebuinţat inclusiv pentru obţinerea unor decoruri, mai simple sau mai complexe, regăsite frecvent pe ceramica dacică.
Totodată, compasul era un instrument folosit de meşterii-arhitecţi pentru realizarea unor planuri sau pentru stabilirea unor dimensiuni şi forme geometrice precise.
Este interesant că, până în prezent, în spaţiul dacic au fost descoperite compasuri doar în Munţii Orăştiei. De obicei ele sunt din fier, dar există şi un exemplar din bronz, provenit tot de la Sarmizegeusa Regia. Acolo unde piesele s-au păstrat într-o stare bună, au fost observate diverse incizii, în funcţie de care putea fi uşor determinată deschiderea braţelor compasului pentru a calcula diferite unghiuri sau distanţe.

Cleste de orfevrar



Confectionat din fier, cu bratele gurii scurte si curbate, terminate in portiuni drepte pentru marirea prizei, clestele din imagine are fixat pe unul din manere o placa distantatoare. 


Aceasta, de forma patrulatera, este prevazuta cu trei orificii in care se putea introduce capatul celuilalt maner. Placa distantatoare avea menire de a asigura priza clestelui inlocuind astfel efortul manuitorului.

Piesa de fata, cu o lungime maxima de 20,8 cm, era utilizata, probabil, pentru prelucrarea lingourilor la cald. Ea a fost descoperita in cetatea de la Capalna si face parte din patrimoniul MNIT.
Cleşti dacici, Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte, jud. Hunedoara), atelierul de pe terasa a VIII-a, sfârşitul sec. I d. Chr.- începutul sec. II d. Chr. 
Cleştii fac parte dintre uneltele indispensabile unui atelier de făurărie, spre a putea apuca şi manipula fierul încins. Există, în funcţie de felul prizei la gură, cel puţin zece tipuri, cu numeroase variante.
Cel prezentat în imagine are braţele gurii uşor arcuite şi lăţite la extremităţi în forma unor lopăţele dreptunghiulare (L=68,5 cm). Mânerele au la capăt un buton sferic cu rol decorativ. Grija pentru înfrumuseţarea lor s-a manifestat inclusiv de-a lungul braţelor şi pe gură, unde sunt incizate decoruri geometrice constând din şiruri de linii paralele incizate cu o dăltiţă fină, linii curbate şi noduri.
Deşi sunt cunoscuţi mai mulţi cleşti de acest tip, niciunul nu a fost decorat cu atâta grijă. Este o unealtă adaptată pentru apucarea plăcilor subţiri de fier, dar există şi exemplare mult mai mari ale căror braţe solide depăşesc 1,20 m lungime, pentru manipularea lupelor şi lingourilor grele sau altele cu priza în „cioc de raţă” cu care se apucau bucăţi din fier lungi şi aplatizate.
Cele zece tipuri de cleşti întâlniţi în lumea dacică reprezintă unul dintre cele mai semnificative repere pentru ilustrarea specializării la care s-a ajuns în efectuarea unor operaţiuni metalurgice. 
Acestora li se adaugă alte câteva tipuri de cleşti mici utilizaţi de bijutieri.



Filieră, Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte, jud. Hunedoara), sec. I d. Chr. 

Filierele erau folosite la obţinerea firului de sârmă subţire pentru diferite obiecte, în special podoabe şi bijuterii.

Sunt realizate dintr-o bară de fier, aplatizată, cu orificii conice de diferite dimensiuni, aşezate în linie, uneori dispuse într-o şănţuire longitudinală (L = 27,4 cm; l=14,1cm). Capătul cel mai îngust al filierei se fixa în lemn pentru a asigura stabilitatea piesei în timpul lucrului.
O caracteristică importantă a filierelor dacice este călirea excelentă, diferenţiată, mai puternică în zona activă, centrală, decât spre margini. Dacă se ţine cont de grosimea mică pe care a fost călită piesa, doar câţiva milimetri, procedeul tehnic prin care s-a realizat a fost remarcabil. Diametrele orificiilor prin care se trecea forţat metalul încins şi rezistenţa inferioară a piesei care nu permitea tragerea unei sârme din fier (realizată doar prin martelare, cum este cazul tuturor descoperirilor de până acum din Dacia preromană) presupun folosirea filierelor pentru obţinerea sârmei din bronz sau din metale neferoase, situaţie dovedită arheologic în special pentru piesele din argint.
Numărul filierelor descoperite în zona capitalei regatului dacic, Sarmizegetusa Regia, este destul de mare, pe măsura importanţei meşteşugului orfevrăriei.

Cuţitoaie, Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte, jud. Hunedoara), sec. I d. Chr. 

Cuţitoaiele fac parte dintre uneltele folosite în tâmplărie, cu ajutorul lor finisându-se suprafeţele curbe sau drepte ale lemnului. 

Exemplarul ilustrat este bine cunoscut în literatura de specialitate. Acesta are lama lată şi curbată, iar extremităţile subţiate şi îndoite pentru a se fixa în mânere de lemn cu ajutorul unor verigi din fier (H=20 cm; L=24,7 cm). În mijlocul lamei se află ştampila cu inscripţia HERENNI, făcând astfel cunoscut numele meşterului şi atelierului care a confecţionat-o, respectiv familia cu acelaşi nume din Aquileia romană, în Italia.

Piesa a fost descoperită într-o locuinţă de la Sarmizegetusa Regia, incendiată în cursul războaielor cu romanii. Un exemplar asemănător, provenind din acelaşi atelier, nord-italic, diferit doar ca dimensiune, s-a descoperit şi pe terasa a VIII-a a cetăţii, în atelierul unui tâmplar.
Cele două cuţitoaie, pe lângă faptul că ilustrează relaţiile comerciale ale dacilor cu îndepărtatele ţinuturi romane, au constituit şi sursă de inspiraţie pentru uneltele similare confecţionate de fierarii daci în ateliere lor.
Astfel ele s-au răspândit în multe localităţi autohtone, dacice, fiind prezente atât la Grădiştea de Munte cât şi în aşezări mult mai îndepărtate, precum cele de la Râşnov, Poiana sau Popeşti.

Ştanţă monetară, Sarmizegetusa Regia, (Grădiştea de Munte, jud. Hunedoara), la baza zidului cetăţii de pe latura sudică, sec. I d. Chr. – începutul sec. II d. Chr. 

Ştanţa a fost confecţionată dintr-un bronz de foarte bună calitate (peste 31 % Sn), dur, acoperit astăzi cu o patină nobilă. Face parte dintr-un lot de trei ştanţe care imită atât denari republicani, cât şi imperiali, descoperite în ruinele unui atelier dacic ce a funcţionat la sfârşitul sec. I d. Chr.

Partea vizibilă este mai mare, iar cea care intră în manşon se îngustează. Imită cu fidelitate un denar roman imperial emis de împăratul Tiberius. Se poate citi TI CAESAR DIVI AVG. Locul atelierului monetar dacic este chiar sub zidul de pe latura sudică a cetăţii, porţiune ridicată târziu, în preajma celei de-a doua confruntări cu armatele Romei, ceea ce dovedeşte că s-a lucrat acolo până la începutul sec. II d. Chr.

Este o descoperire importantă care demonstrează faptul că dacii imitau cu fidelitate şi dintr-un argint de bună calitate moneda cea mai folosită a antichităţii-denarul roman, participând în acest fel la amplul schimb de bunuri şi valori ale epocii.
Din moment ce puritatea aliajului era corespunzătoare, iar greutatea identică cu a celor bătute în Imperiul Roman, monedele obţinute cu ajutorul acestei ştanţe nu sunt socotite falsuri, ci imitaţii.

Ţintă, Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte, jud. Hunedoara), sec. I d. Chr. 

Printre materialele de construcţie folosite la edificiile dacice, indiferent de tipul sau bogăţia lor, de caracterul religios sau profan, se numără şi ţintele din fier.

De mărimi şi forme diferite (dreptunghiulare, rotunde sau asemănătoare unor semicalote), acestea aveau rol dublu în întrebuinţare: unul funcţional, asemănător cuielor sau piroanelor, şi unul artistic, dând un aspect plăcut construcţiilor.

Din punct de vedere strict funcţional nu ies cu nimic în evidenţă, eventual doar prin dificultatea aplicării lor în condiţiile în care capul, cel mai adesea ornamentat, nu putea fi bătut pentru a nu distruge decorul. Pe de altă parte, motivele decorative ale ţintelor se numără printre puţinele exemple ale artei minore din Dacia care s-au păstrat până astăzi, ceea ce le conferă un caracter aparte. Geometrice sau vegetale, unele elemente decorative sunt atent redate, dispuse simetric, la trasarea lor fiind necesar un compas. Uneori motivele vegetale imprimate reprezintă plante din zona sudică, mediteraneană, meşterul inspirându-se din artefacte create în acele teritorii.
Ţinta prezentată aici, are în partea centrală a capului o rozetă cu opt petale bine diferenţiate şi un motiv în val alergător, între ele fiind redat un şnur.
Tinta decorativa de fier descoperita Gradistea de Munte. Scanare 3D - disponibila si pe canalul nostru de pe Youtube: http://youtu.be/izBe12yw8xc

Pond, Sarmizegetusei Regia (Grădiştea de Munte, jud. Hunedoara) sec. I p.Chr

Pondurile constituie o categorie aparte în multitudinea de artefacte descoperite în zona cetăţilor şi aşezărilor dacice din Munţii Orăştiei. Piesa de faţă, cu aspect piriform, a fost confecţionată din plumb, prin turnare şi batere. Ea era prevăzută cu o urechiuşă din bronz ce folosea la suspendarea de cârligul mobil al cântarului. 

Greutatea pondului este de 294 g, fiind foarte apropiată de cea a deunx-ului (subdiviziune a as-ului libral). Astfel, reiese că sistemul ponderal folosit în zona capitalei regatului dac, în sec. I p. Chr., este similar celui folosit în întreg Imperiul Roman, inclusiv în oraşele greceşti de la Pontul Euxin, după reforma lui Augustus.

Piesa provine din cartierul civil al Sarmizegetusei Regia şi se datează în sec. I p.Chr.
Tipul cântarului la care a fost folosit acest pond este cunoscut sub numele de cântar roman sau cântar rapid (schnellwaage) şi a fost folosit pe parcursul întregii epoci imperiale.
Surse:

Copyright 2015. All Rights Reserved

Blogger Templates Design By Premium Blogger Templates